vineri, 2 octombrie 2015

Despre rusine, la cersit de soare


7:50. Azi. Adica sambata. Ies cu cainele.

E singura zi din saptamana in care il las fara zgarda, nu prea sunt masini pe strada si nici oameni care sa-l enerveze. Pe toata strada, sunt doar doua locuri in care poti vedea soarele proaspat rasarit: unul in dreapta blocului, sub un nuc, altul in stanga. Merg pe rand la amandoua, cu cainele dupa mine si sorb fiecare raza pe care o simt pe fata. Imi vine sa inchid ochii ca sa ma bucur pe deplin de soarele asta atat de bun, soarele de dimineata, pe care il iubesc atat de mult, inofensiv si plin de energie, cald, bland, magic, divin. Soarele asta care-mi aminteste de copilaria de la tara si de casa aia frumoasa si de gradina inundata de soare de dimineata pana seara. Soarele asta despre care simt ca e singura mea legatura cu natura in acest peisaj urban si totodata, singura mea sansa sa incep ziua asa cum imi place mie: respirand in soare.

Inchid ochii putin, cainele incepe sa latre la niste angajati de la curatenie. Deschid ochii repede ca sa linistesc cainele si ca SA NU VADA NIMENI cum stau eu pe strada cu ochii inchisi. Ma duc din nou la locul de sub nuc, acolo e si mai frumos pentru ca miroase a nuci decojite si a toamna. Din nou, incerc sa inchid ochii. Trec masini, iar eu ma gandesc ca pot fi oameni cunoscuti in ele. Cum ar fi sa ma vada stand in picioare pe trotuar, nemiscata, cu nasul in sus si ochii inchisi? Ii deschid repede. Gata, n-are sens, pana si cainele trage spre casa, se duce direct la usa.

 Inainte sa scot cheile, zaresc in parculetul de langa bloc o fasie ingusta, cam de un metru, cu soare. "Aaaaaaaaa"- inima mea striga cat poate ca vrea acolo!!! Ma duc. E magnific! Pe iarba, langa un copac cu radacini iesite pe afara, e o fasie de soare si daca te uiti in sus, vezi soarele in plin. Ma asez. Cainele langa mine. Se aud chiar si ciripirturi. E superb!!!! Imi place de nu mai pot! Inchid ochii si imi deschid palmele. In jurul meu e numai umbra si racoarea diminetii, dar fix unde stau eu, e soare. Ma simt privilegiata, binecuvantata si in sfarsit, linistita. Pe chipul meu e soare. Pe pantofii mei e soare. In palmele mele e soare. Si e atat de bine!


 Catelul incepe iar sa se agite: pe strada de langa parculet trec oameni care ma stiu cel putin din vedere, pentru ca stam intr-o comunitate mica. De cate ori trece cineva, deschid ochii si ma PREFAC ca ma joc cu cainele, gandindu-ma ce noroc ca am catelul ca acoperire: nu, nu sunt SINGURA nebuna din cartier care sta in pozitie de meditatie pe JOS, in parcul in care nu mai e NIMENI, doing NOTHING si mai ales, cu ochii inchisi si nemiscata. NU, eu doar fac plimbarea obligatorie cu cainele si ma joc cu el in iarba.
Sunt uimita de cata RUSINE simt si cum aceasta rusine imi blocheaza bucuria. Mi-e rusine de cat de rusine imi e.
Sunt uimita si ca am dreptate. Chiar sunt singura din cartier care face asta si chiar se uita ciudat la mine cei care trec si da, chiar imi salveaza imaginea faptul ca sunt cu catelul. Si totusi, sunt uimita de cate prejudecati sunt intr-un lucru atat de simplu. Si imi amintesc ca la fel gandeam si cand eram gravida, cu burta maaare si ieseam zilnic la plimbari lungi prin cartier, tot cu catelul, pentru ca nimeni cu o burta asa de mare nu se mai plimba "aiurea pe strazi" unde te intalnesti la tot pasul cu oameni cunoscuti si care te intreaba unde te duci. Si nu zici "la plimbare" pentru ca nimeni nu se plimba SINGUR pe aici! Aici TOATA lumea are treaba, e ocupata cu CEVA sau cu CINEVA si, daca vrei sa fii IN RAND CU LUMEA, trebuie sa ai o treaba.
Si iar imi amintesc ca NU, scopul meu in viata nu este sa fiu in rand cu lumea, ci ALATURI de ea.
Vreau sa fiu libera sa ma bucur de soarele de dimineata asa cum imi place mie: cu ochii inchisi, cu palmele deschise, asezata in iarba, desculta daca se poate.
Si exact cand ma gandeam la asta, trece pe langa mine o femeie pe care o stiu din vedere, dar cu care nu am vorbit niciodata. Se uita fix la mine. Inima incepe sa-mi bata si ia cainele de unde nu-i, ca s-a dus in partea cealalta  a parcului sa miroasa ceva. Si acea femeie, se uita la mine de sub palaria ei neagra (cine umbla cu palarie neagra intr-o dimineata de inceput de octombrie????) si imi zice, extrem de natural: "Ce faci, frumoaso?". Eu derutata, raspund automat: "Cu cainele la soare". Si imediat imi pare rau ca nu i-am zis adevarul. Mi-ar fi placut sa-i zic: "Am iesit sa simt soarele asta frumos de dimineata". Si totusi, ceva s-a intamplat. Cum am invatat eu de la Sonia Choquette, atunci cand cineva care nu ti-ar vorbi in mod normal, isi face aparitia in spatiul tau, e un semn magic. Un semn care imi da curaj.
Inchid din nou ochii, desi am vazut ca a iesit vecinul de la doi la masina. Si stiu ca m-a vazut. SO WHAT???
Fac trei respiratii yoga, incerc sa cuprind in palme soare cat sa-mi ajunga pentru toata ziua, zambesc asa, cu ochii inchisi, mangai iarba inca o data si ma ridic.
Intru in bloc cu gandul sa scriu cat mai repede asta pe blog si la Otilia si Gaspar si a lor conferinta despre vina, vulnerabilitate, relatii, putere si vindecare. Si ma bucur ca primesc inspiratie de la ei si de-abia astept 10 octombrie ca sa primesc si mai mult. Detalii despre eveniment AICI.


miercuri, 16 septembrie 2015

Dreptul de a spune NU

 Tocmai am spus nu unui proiect care, din anumite unghiuri, putea sa fie chiar misto. Mi-am urmat intuitia, mi-am ascultat corpul si acea parte din mine care spunea: nu e ceva autentic, nu e ceva benefic sufleteste, e doar ambalaj frumos, iar inauntru, oameni care nu-mi plac. Wow, chiar am zis asta cu voce tare? "Oameni care nu-mi plac"?? Am voie sa zic asta?
 Si m-am simtit foarte bine refuzand, insa dupa cateva zile, s-a mai trezit o parte, acea voce de demult, conformista si critica, care cere mereu sa fiu in rand cu ceilalti: " de ce ai spus tu nu? puteai sa treci peste niste principii si sa castigi pe alta parte! tu cu autenticitatea ta enervanta, pe care nu o apreciaza nimeni si care nu pare sa intereseze pe nimeni in ziua de azi!!"

 Offf....Astazi pun cele doua parti fata in fata:
 Ei bine, da. Sunt si oameni care nu-mi plac, cu care nu (mai) rezonez, care mi-au aratat de-a lungul timpului cum sunt si am decis ca nu mi-i doresc in preajma. Nu mi-e usor sa spun asta, in contextul asta de all peace and love si separarea de ceilalti e doar o iluzie a ego-ului etc la care aspir si pe care il tot propaga multi "ganditori" dragi mie, precum Wayne Dyer, Eckhart Tolle si altii. Si totusi....asa bine ma simt cand ma separ de niste oameni care nu-mi plac....:)

 Cum sa impac ideile astea? Pai, pe de o parte, e un drept personal sa spui nu, sa te protejezi de ceea ce nu iti face bine, sa alegi oamenii pe care ti-i doresti alaturi. Insa, in acelasi timp, putem face pace cu cei care nu ne plac, putem invata din experientele traite cu ei, putem accepta diferentele si putem intelege de ce anumite persoane actioneaza intr-un anumit fel, fara ca aceasta intelegere sa ne oblige sa impartim viata de zi cu zi cu aceste persoane. Iar vocii critice ii spun s-o lase mai moale, ca in ultimii ani asta am tot facut, am iesit din rand si am castigat mai mult decat as fi sperat vreodata: libertatea de a fi eu.

 Lectia pe care simt ca am primit-o azi e ca acest drept de a spune "nu" e un drept pe care il avem, nu trebuie sa ni-l dea nimeni. Desi de multe ori, noi parca asta asteptam, sa ne zica cineva: Stii, poti sa zici nu, sa ne dea cineva permisiunea de a ne folosi acest drept. Ei bine, tocmai aici e gaselnita: avem nevoie ca noi insine sa ne dam aceasta permisiune, noi sa ne permitem, sa ne dam voie sa spunem nu. Si pentru ca nu suntem obisnuiti cu asta, avem nevoie de exercitiu: sa spunem "nu" cat mai des, initial in situatii mai simple, pentru a face treptat pasii dincolo de zona noastra de confort, iar apoi in situatii din ce in ce mai importante si complexe, pentru a beneficia cu adevarat de forta pe care ne-o da acest drept. Forta de a fi tu insuti, de a-ti urma propria cale, chiar daca uneori e plina de obstacole, forta de a crea in viata ta ceea ce iti doresti si de a-ti asuma aceasta constructie.

PS: Ii multumesc lui Gaspar Gyorgy pentru inspiratia de a vorbi despre trairile proprii, infruntand tot ce e de infruntat. Articolul sau il gasiti pe http://paginadepsihologie.ro/.

Enjoy the freedom!




miercuri, 8 iulie 2015

Cand cineva drag alege sa plece...

Pentru un numar mic de persoane, cele care ne insotesc o viata intreaga, inima noastra este "acasa". Pentru altele, ea este un hotel in care rezervam cate un loc pentru fiecare musafir drag, cu promisiunea ca, in timp, camera de hotel sa poata deveni acasa sau macar o casa frumoasa de vacanta.

De multe ori, raspundem solicitarilor de intrare in hotelul nostru cu promptitudinea unui receptionist la un hotel de 5 stele. Si lasam sa intre cam cine doreste, dupa un filtru adeseori sumar, ca la aeroport. Si desi uneori "serviciile" noastre coboara sub standardele europene, sunt convinsa ca ne straduim cu totii sa tratam regeste locatarii inimilor noastre. Le oferim empatie, atentie, afectiune, sprijin, implicare in ziele bune si zilele rele, autenticitate, incredere, respect, entertainment si ce-om mai avea noi in meniu.

Si totusi....oricat de bine ar parea ca se simt oaspetii nostri, chiar si dupa ce solicita cheia de la "casa", unii dintre ei, aleg sa plece si sa nu ne mai viziteze resort-ul nici macar in zilele cele mai ploioase.

Ce facem in acest caz?
Mai intai, ii tinem la curent cu ofertele noastre, inclusiv cele mai atragatoare, last-minute. Apoi asteptam, cu rabdare si empatie, oferind spatiu si timp, caci o vizita la hotel nu se planifica de azi pe maine. Si iertam daca oaspetele pierde avionul in ultimul minut, daca isi pierde bagajele si face cale-ntoarsa, daca nu gaseste bani de drum sau ramane blocat in lift. Il iertam si daca nu are chef de iesit in lume o perioada. Il iertam orice ar fi, mai devreme sau mai tarziu.

Dar daca nici macar nu mai tine minte numele hotelului? Daca a ratacit coordonatele gps-ului si nici macar nu mai da refresh si ne lasa cu ochii-n soare? Daca nu are nici cea mai mica intentie de a-si mai vizita vechea camera? Il iertam, dar.....

Il mai asteptam? Inchidem camera, o facem indisponibila sau o oferim altcuiva? 

Il asteptam cat putem. Cat este limita noastra. Cat rezistam sa traim cu dorul si intrebarile fara raspuns.

Si apoi mergem mai departe, intelegand ca unii oaspeti nu vor reveni niciodata si ca daca ar reveni, va fi oricum prea tarziu. Se va fi consumat deja prea mult vin in lipsa lor, se va fi adunat deja o nota de plata mult prea mare pentru ca datoria sa mai poata fi stearsa.

Si asta nu inseamna ceva rau. Din contra. Pana la urma, asta fac oaspetii, nu? Vin si pleaca. Si oricat de mult ti-ai dori sa fi altfel, e mai benefic sa pui cheia intr-un sertar si atunci cand vei fi pregatit. sa o oferi altcuiva.

Si dupa ce se aduna suficent de mult praf in vechea camera, vom putea fi recunoscatori ca am avut privilegiul de a primi acei oaspeti si ca ne-au oferit sansa sa traim impreuna ce a fost mai bun de trait pentru acea fila din povestea noastra.
Si vom putea primi noi vizitatori, poate chiar mai simpatici si mai hotarati sa ramana alaturi de noi, ca acestia:

luni, 2 martie 2015

De ce "VREAU dezvoltare personala?

Unul din darurile cele mai valoroase ale omului este libertatea personala.
O cunoastem? Ne bucuram de ea? O protejam? Dar pe a altora?
De cate ori am intrat pe terenul altcuiva, judecandu-i actiunile sau gandurile, de cate ori am invadat spatiul personal al altcuiva prin sfaturi bine intentionate, dar intens promovate? Trebuie sa te desparti de tipul asta! Cauta-ti alt job si gata! Vezi, daca nu faci sport suficient? Nu merita sa plangi dupa ea!
Si de cate ori nu am facut asta cu noi insine? Trebuie sa pot! Ce fraier am fost ca n-am zis nimic! Gata, de maine tin regim! In loc sa zac aici as putea sa ma fac utila! .....va suna cunoscut acest dialog interior atat de bine intentionat? De multe ori, uitam complet de libertatea personala: uitam sa ne respectam nevoia de spatiu, de odihna, uitam de dreptul nostru de a ne ocupa de bucataria emotiilor noastre si de a ne proteja.
Presiunea pe care o punem pe noi insine si pe ceilalti este unul din obiceiurile care ne altereaza libertatea.
Oricat de mult am dori binele, pentru noi si cei din jurul nostru, alegerile sunt ale fiecaruia, iar binele la fel. Fiecare are propria sa definitie, propriile principii si propriile experiente cu care isi creioneaza starea de bine.
Tot ce putem face pentru cei dragi este sa ii ajutam sa creasca, sprijinindu-i in a-si gasi propria cale. Si acelasi lucru este valabil si pentru noi insine: tot ce putem face pentru noi este sa ne ajutam sa ne gasim propria cale, nu calea indicata de societate,  prieteni, vecini sau familie. Aceasta este de fapt dezvoltarea personala: sa crestem in propriul fel, in propria directie si sa construim cu propriile caramizi. Iar acest lucru este posibil doar prin vointa personala. Nu poti obliga pe cineva sa urmeze sedinte de dezvoltare personala, sa tina diete sau sa faca sport, daca acel cineva nu vrea. Si nici tu nu le poti face daca nu vrei.
De aici numele proiectului Vreau Dezvoltare Personala. Dezvoltarea personala se hraneste cu vointa. Se hraneste la fiecare pas cu acest VREAU: vreau sa ma simt mai bine, vreau sa imi indeplinesc visele, vreau sa schimb ceva in viata mea, vreau sa depasesc blocajele care ma tin pe loc, vreau sa imi vindec ranile emotionale, vreau sa imi descopar potentialul propriu, vreau sa cresc, vreau sa fiu sprijinit in drumul meu, vreau sa primesc inspiratie si informatie, vreau sa zambesc mai mult, vreau, vreau, vreau.....


vineri, 6 februarie 2015

Cea mai curata oglinda

Daca vreti sa va priviti drept, priviti-va copiii. Nu cred ca exista vreo cale mai simpla ca sa vezi cum esti ca parinte.
(Am tot editat acest articol pentru ca am realizat cat de greu este sa vorbesc despre copii.,,,)
Nu exista parinte perfect si nu exista copil perfect asa cum nu exista nimic perfect pe lume. Si totusi: asa cum ne imbunatatim meniul zilnic, lista de cumparaturi si planurile de vacanta, oare noi, parintii putem face mai bine acest mestesug care se numeste parenting? Ce anume? Cum? De unde incepem?
Hai sa ne privim in oglinda. In cea mai curata oglinda din casa: ochii copiilor nostri. Si vedem ce descoperim, ce simtim, ce am vrea sa schimbam.

Putem sa notam ce observam la copii intr-o zi. Si apoi sa privim la noi insine si sa incercam sa facem legaturi intre ceea ce vedem la ei si ceea ce le transmitem noi. Pentru ca ei simt ca noi, actioneaza ca noi, reactioneaza ca noi.
Perfectionismul, impulsivitatea, rigiditatea, teama sau lipsa de comunicare sunt cateva din lucruile pe care le-am putea gasi.
Un exemplu:
Daca noi nu vorbim cu copiii despre noi insine, nici ei nu vor sti sa vorbeasca despre ei. De aici clasicul raspuns la clasica intrebare: "Cum a  fost la scoala?"- "Bine". Noi asteptam de la copii sa povesteasca. Dar cati dintre noi povestesc copilului despre cum a fost la serviciu, cum a fost in trafic, cum a fost in pauza de masa?
Da, ne-ar placea sa avem copii veseli, optimisti si relaxati :) Dar noi cum contribuim la toate astea?
Copilul simte si preia din emotiile noastre. Degeaba ne ascundem. Copiii simt cand e ceva in neregula cu parintii. Si se agita, nu inteleg ce se intampla, nu stiu daca e vina lor, nu stiu ce va urma. Se tem.
Un prim pas in acest caz ar fi sa recunoastem:"Sunt obosit/a si ingrijorat/a. Nu este vina ta. Am niste probleme pe care le voi rezolva si totul va fi bine. Nu-ti face griji!". Poate ca nu va intelege exact ce se intampla, dar copilul se va simti in siguranta.
Pentru ca una din cele mai mari temeri ale copiilor este teama de abandon. Atunci cand atmosfera devine tensionata in jurul lor, ei nu stiu ce se intampla si nu stiu la ce sa se astepte. Se tem ca vor fi abandonati. Dar noi ii putem alina. Cu doar cateva cuvinte simple si grijile lor vor deveni mai mici.
Nu avem o traditie in a vorbi cu copiii ca si cum ne-ar fi prieteni. Dar ne dorim ca ei sa ne vada ca prietenii lor. Nu-i nimic. Putem schimba asta ;). Le putem arata ce inseamna prietenia, sinceritatea si acceptarea, incepand cu noi.

luni, 26 ianuarie 2015

Cinci idei despre schimbare

1. Schimbare....ce senzatii va produce in corp acest cuvant? Observati-va reactia interioara si veti afla daca imbratisati acest concept sau ii opuneti rezistenta.

2. Schimbarea exista. Nu o putem orpi.  Fiecare celula din noi se schimba, fiecare molecula din mediul in care traim se modifica. Ceea ce suntem azi este rezultatul unui lant lung de schimbari. Daca am constientiza ca in jurul nostru si in noi se produc milioane de schimbari in fiecare zi, la inceput poate ne-am speria. Se schimba lumina, se schimba vremea, se schimba temperatura, se schimba hainele, emotiile, nivelul de energie, gandurile, locul, imaginile pe care le vedem, sunetele pe care le auzim, ne schimbam pozitia pe scaun, cineva intra in birou, cineva iese, facem schimb de cuvinte, de idei, de stari, se schimba atat de multe in noi si in jurul nostru in fiecare zi!
3. Dar daca am constientiza ca organismul nostru are o capacitate uriasa de adaptare astfel ca, la finalul fiecarei zile pline de schimbari, suntem inca aici?  Oare am intelege ca schimbarea e parte din noi si din natura noastra? Oare am prinde mai mult curaj?Asadar, de ce sa ne opunem schimbarii? De ce sa fugim de ea? Cu totii ne putem adapta, este in ADN-ul nostru. 
4. Putem fi cei care produc schimbari sau putem lasa soarta, familia, colegii si altii sa produca schimbari pentru noi. Schimbarea este un act de creatie. Este un instrument magnific pentru a ne recrea prezentul si a construi viitorul. 
5. Alegem schimbarea cand ceva nu ne place. Daca nu ne plac anumite aspecte ale vietii noastre, daca nu suntem multumiti de nivelul de energie si vitalitate, daca vrem relatii mai bune, stari mai bune, o viziune mai clara, satisfactii mai multe..orice, atunci schimbam ceva. Cu cat insatisfactia e mai mare, cu atat motivatia pentru a ne schimba e mai mare. Asadar, ne putem intreba: daca nu am schimbat nimic pana acum, poate ca nu m-a deranjat atat de mult? Ce m-a tinut pe loc, ce temeri, ce convingeri, ce blocaje?

Concluzii: schimbarea nu e "bau-bau" :). Ne putem imprieteni cu ea, pas cu pas. Avem resurse pentru a ne adapta si avem puterea de crea (si) prin schimbare. 


sâmbătă, 24 ianuarie 2015

Ce sunt convingerile limitative?

Ii intalnim adeseori prin oras, la metrou, in autobuz, la supermarket, la semafor: sunt acei oameni postati in fata usilor, vitrinelor sau ghiseelor si care nu se dau nicicum la o parte, desi tu dai semnale, directe sau indirecte, ca vrei sa treci, sa cobori, sa inaintezi. Tusesti usor, spui"pardon'' sau "coborati?" sau "imi dati voie sa trec?" si ei tot acolo stau. Uneori, ramanem si noi pe loc din cauza lor. Alteori, ii ocolim si gasim o alta iesire. Sau ii confruntam, ne facem loc, insistam, dam din coate si reusim.

Cam asa sunt si convingerile limitative. Sunt acele ganduri pe care le avem despre noi sau despre ceilalti, care, sub o forma sau alta, ne spun "NU SE POATE" sau "NU POT". Fie ca ne dam seama sau nu, aceste ganduri ne tin pe loc, ne incurca, ne limiteaza in explorarea optiunilor pentru solutionarea unei probleme. Daca le-am putea vedea, le-am putea combate. Am putea spune "imi dati voie sa trec?" si ne-am vedea de drum. 
Cum le identificam? Analizand. Singuri sau impreuna cu un partener de discutie, convingerile limitative sunt mai usor de scos la lumina daca ne punem intrebarile potrivite: 

ce anume cred ca nu pot face?
cine crede ca eu nu pot?
ce cred ca nu am/ nu sunt suficient pentru a reusi?
ce parte a corpului meu resimte cel mai mult rezistenta?

Si preferata mea: pe cine as deranja daca as putea? Este posibil ca anumite convingeri limitative sa nu fie ale noastre, ci ale unei persoane apropiate pe care o stimam, admiram sau iubim.

Printre cele mai comune convingeri limitative, se numara: "eu nu sunt suficient de bun/ frumos/destept/ rezistent/talentat/norocos/bogat/increzator pentru a reusi" sau " eu sunt prea ocupat/ incet/ obosit/plictisitor/urat ca sa reusesc".

Exista o cale

Pentru toate acele momente in care simtim ca nu gasim solutiile potrivite, ca nu avem resurse suficiente, ca mediul ne este potrivnic, ca ne impotmolim sau ne invartim in cerc....exista o cale. Aceasta cale nu este universala, nu se arata la fel tuturor si nici nu se deschide in acelasi mod pentru toata lumea. Ea este unica si ne apartine in totalitate. Fie ca o gasim singuri sau ne alegem un partener care sa ne reflecte lumina, a accepta ca aceasta cale exista si ca este a noastra este primul pas.
Eu am ales o cale foarte prietenoasa: pe ea pot face pasi mici, agale, ma pot odihni pe o banca din lemn, e umbrita si luminoasa in acelasi timp si e suficient de
misterioasa ca sa ma faca sa vreau sa continui.


   Calea voastra cum arata?