vineri, 2 octombrie 2015

Despre rusine, la cersit de soare


7:50. Azi. Adica sambata. Ies cu cainele.

E singura zi din saptamana in care il las fara zgarda, nu prea sunt masini pe strada si nici oameni care sa-l enerveze. Pe toata strada, sunt doar doua locuri in care poti vedea soarele proaspat rasarit: unul in dreapta blocului, sub un nuc, altul in stanga. Merg pe rand la amandoua, cu cainele dupa mine si sorb fiecare raza pe care o simt pe fata. Imi vine sa inchid ochii ca sa ma bucur pe deplin de soarele asta atat de bun, soarele de dimineata, pe care il iubesc atat de mult, inofensiv si plin de energie, cald, bland, magic, divin. Soarele asta care-mi aminteste de copilaria de la tara si de casa aia frumoasa si de gradina inundata de soare de dimineata pana seara. Soarele asta despre care simt ca e singura mea legatura cu natura in acest peisaj urban si totodata, singura mea sansa sa incep ziua asa cum imi place mie: respirand in soare.

Inchid ochii putin, cainele incepe sa latre la niste angajati de la curatenie. Deschid ochii repede ca sa linistesc cainele si ca SA NU VADA NIMENI cum stau eu pe strada cu ochii inchisi. Ma duc din nou la locul de sub nuc, acolo e si mai frumos pentru ca miroase a nuci decojite si a toamna. Din nou, incerc sa inchid ochii. Trec masini, iar eu ma gandesc ca pot fi oameni cunoscuti in ele. Cum ar fi sa ma vada stand in picioare pe trotuar, nemiscata, cu nasul in sus si ochii inchisi? Ii deschid repede. Gata, n-are sens, pana si cainele trage spre casa, se duce direct la usa.

 Inainte sa scot cheile, zaresc in parculetul de langa bloc o fasie ingusta, cam de un metru, cu soare. "Aaaaaaaaa"- inima mea striga cat poate ca vrea acolo!!! Ma duc. E magnific! Pe iarba, langa un copac cu radacini iesite pe afara, e o fasie de soare si daca te uiti in sus, vezi soarele in plin. Ma asez. Cainele langa mine. Se aud chiar si ciripirturi. E superb!!!! Imi place de nu mai pot! Inchid ochii si imi deschid palmele. In jurul meu e numai umbra si racoarea diminetii, dar fix unde stau eu, e soare. Ma simt privilegiata, binecuvantata si in sfarsit, linistita. Pe chipul meu e soare. Pe pantofii mei e soare. In palmele mele e soare. Si e atat de bine!


 Catelul incepe iar sa se agite: pe strada de langa parculet trec oameni care ma stiu cel putin din vedere, pentru ca stam intr-o comunitate mica. De cate ori trece cineva, deschid ochii si ma PREFAC ca ma joc cu cainele, gandindu-ma ce noroc ca am catelul ca acoperire: nu, nu sunt SINGURA nebuna din cartier care sta in pozitie de meditatie pe JOS, in parcul in care nu mai e NIMENI, doing NOTHING si mai ales, cu ochii inchisi si nemiscata. NU, eu doar fac plimbarea obligatorie cu cainele si ma joc cu el in iarba.
Sunt uimita de cata RUSINE simt si cum aceasta rusine imi blocheaza bucuria. Mi-e rusine de cat de rusine imi e.
Sunt uimita si ca am dreptate. Chiar sunt singura din cartier care face asta si chiar se uita ciudat la mine cei care trec si da, chiar imi salveaza imaginea faptul ca sunt cu catelul. Si totusi, sunt uimita de cate prejudecati sunt intr-un lucru atat de simplu. Si imi amintesc ca la fel gandeam si cand eram gravida, cu burta maaare si ieseam zilnic la plimbari lungi prin cartier, tot cu catelul, pentru ca nimeni cu o burta asa de mare nu se mai plimba "aiurea pe strazi" unde te intalnesti la tot pasul cu oameni cunoscuti si care te intreaba unde te duci. Si nu zici "la plimbare" pentru ca nimeni nu se plimba SINGUR pe aici! Aici TOATA lumea are treaba, e ocupata cu CEVA sau cu CINEVA si, daca vrei sa fii IN RAND CU LUMEA, trebuie sa ai o treaba.
Si iar imi amintesc ca NU, scopul meu in viata nu este sa fiu in rand cu lumea, ci ALATURI de ea.
Vreau sa fiu libera sa ma bucur de soarele de dimineata asa cum imi place mie: cu ochii inchisi, cu palmele deschise, asezata in iarba, desculta daca se poate.
Si exact cand ma gandeam la asta, trece pe langa mine o femeie pe care o stiu din vedere, dar cu care nu am vorbit niciodata. Se uita fix la mine. Inima incepe sa-mi bata si ia cainele de unde nu-i, ca s-a dus in partea cealalta  a parcului sa miroasa ceva. Si acea femeie, se uita la mine de sub palaria ei neagra (cine umbla cu palarie neagra intr-o dimineata de inceput de octombrie????) si imi zice, extrem de natural: "Ce faci, frumoaso?". Eu derutata, raspund automat: "Cu cainele la soare". Si imediat imi pare rau ca nu i-am zis adevarul. Mi-ar fi placut sa-i zic: "Am iesit sa simt soarele asta frumos de dimineata". Si totusi, ceva s-a intamplat. Cum am invatat eu de la Sonia Choquette, atunci cand cineva care nu ti-ar vorbi in mod normal, isi face aparitia in spatiul tau, e un semn magic. Un semn care imi da curaj.
Inchid din nou ochii, desi am vazut ca a iesit vecinul de la doi la masina. Si stiu ca m-a vazut. SO WHAT???
Fac trei respiratii yoga, incerc sa cuprind in palme soare cat sa-mi ajunga pentru toata ziua, zambesc asa, cu ochii inchisi, mangai iarba inca o data si ma ridic.
Intru in bloc cu gandul sa scriu cat mai repede asta pe blog si la Otilia si Gaspar si a lor conferinta despre vina, vulnerabilitate, relatii, putere si vindecare. Si ma bucur ca primesc inspiratie de la ei si de-abia astept 10 octombrie ca sa primesc si mai mult. Detalii despre eveniment AICI.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu